Serviciul de gardă

În toate unitățile militare din România și nu numai, paza acestora se asigură cu soldați înarmați așezați în posturi de supraveghere, de obicei foișoare înălțate pentru o vizibilitate mai bună.
 
De regulă, comandantul companiei care asigură garda stabilește și parola acesteia. Parola este compusă dintr-un nume de persoană și unul de localitate și este valabilă numai douăzecișipatru de ore, fiind folosită la schimbarea soldaților din posturile de gardă. Întâmplător sau nu, maiorul nostru a stabilit parola, Lupescu-Lugoj pentru garda din acea zi.
 
Numărul de soldați care asigură paza unității este corelat cu numărul de posturi. Privitor la timp, un soldat al gărzii are următorul program: trei ore post, trei ore veche și trei ore somn.
 
În serviciul ,,post” soldatul trebuie să rămână permanent treaz să supravegheze, iar la văzul sau auzul unui zgomot sau vreo mișcare suspectă are datoria să ia arma de pe umăr și să strige:
 
– Stai!
 
Dacă respectiva ființă nu se oprește din mișcare, soldatul din postul de gardă trebuie să strige:
 
– Stai, că trag!
 
Dacă nici după cea de-a doua somație mișcarea nu încetează, soldatul are dreptul să deschidă foc.
 
Dar acesta este doar regulamentul, după luni întregi de gardă în care soldații se obișnuiau unii cu alții, toate aceste conversații deveneau o rutină, de cele mai multe ori ele nici nu se efectuau.
 
Soldatul din post era schimbat ca un robot, fără nici o conversație de către caporalul de schimb, și el obosit. Doar la primele două – trei gărzi se respecta regulamentul, să se evite ca vre-un tilică neștiutor să deschidă foc asupra întregului schimb. Au mai fost cazuri. Rare, dar au fost.
 
În serviciul ,,veghe”, următoarele trei ore soldații se află într-o cameră mică , vecină cu camera de arest în care există un birou și un scaun pentru șeful gărzii iar roată pe lângă pereți băncuțe din lemn pe care soldații așezați trebuie fie să-și curețe armamentul din dotare, fie să studieze regulamentele, fie sa-și curețe ținuta, după caz. Obosiți după toate aceste activități mai chinuitoare decât paza însăși a unității militare, soldații de gardă urmau să execute punctul trei al programului, respectiv trei ore de somn.
 
Acesta era un somn chinuit, deoarece după șase ore de noapte pierdută în foișor și în camera de veghe, să te culci când cocoșii începeau să cânte era un calvar, asa încât toți militarii ieșeau foarte obosiți după efectuarea serviciului de gardă, chiar dacă practic nu făceau nimic.
 
  *
 
În toamna anului 1979 mă aflam într-un post de gardă al unității militare de vânători de munte din Sfântu Gheorghe, unde eram înrolat pentru nouă luni de zile. Nefiind prima gardă, studiasem din timp curgerea evenimentelor în acel serviciu.
 
Știam ora la care acceleratul Brașov- Cluj trece prin Sfântu Gheorghe, așa că mi-a încolțit rapid în minte o idee năucitoare: sa plec din postul de gardă și să revin la următorul schimb.
 
Eram la postul șase, imediat după ce schimbasem garda veche.
 
Oricum garda era un serviciu militar păstrat doar ca să chinuie soldații, în special înainte de 1989. Cine să atace o unitate militară înarmată până-n dinți? Cine să atace o țară cu capitala de facto la Moscova? Totul era exclus. Soldații de gardă erau ,,uitați” în foișoare timp de trei ore definitiv, fără a se efectua alte controale.
 
Era într-o zi de joi după-amiază, toamna. Părăsesc foișorul de gardă și mă duc la colegul meu de la postul șapte să discutăm. Posturile de gardă erau destul de apropiate între ele, așa încât conversațiile dintre doi sau trei soldați nu erau deloc neobișnuite, mai ales dacă se găsea și o țigară de poștit.
 
Pe noi, cei de La T.R. (termen redus) ne cunoșteau destul de puțin cei de la trupă, așa încât memorarea chipurilor noastre era mai dificil de realizat. Șeful gărzii și caporalul de schimb erau întotdeauna de la trupă, fiind mai vechi în unitatea militară și cu mai multă experiență în serviciul de gardă, prezentau mai multă încredere.
 
I-am propus colegului de la postul șapte ca la schimbarea gărzii să vină să strige ,,prezent” în locul meu, după care să o șteargă pe ascuns la postul său, unde să strige iarăși ,,prezent”. După insistențele mele repetate acesta a fost de acord, așa că ,,zis și făcut”.
 
Am sărit gardul unității militare păzit de postul șase și m-am dus direct la gară, știind ora sosirii trenului dinspre Brașov. Din fericire acesta nu avea întârziere, așa că m-am urcat în trenul cu destinația Toplița.
 
Fără bilet, fără buletin, fără ordin de serviciu, dar cu pistolul mitralieră la purtător și cu șaizeci de cartușe de război (două sectoare) la centură.
 
Nu am intrat în compartiment, am rămas pe hol la clasa I-a unde era lume mai puțină, să-mi pot asigura securitatea în caz de nevoie.
 
Nici nu pornește bine acceleratul că nevoia și apăru.
 
Dinspre locomotiva intră în vagon o formație alcătuită din controlorul de bilete, supracontrolorul de stat, un maior de poliție doi jandarmi înarmați.
 
Astfel de supracontroale de obicei se fac rar, ca navetist dacă te întâlnești cu ele odată pe lună, dar așa a fost norocul meu atunci.
 
Mi s-a tăiat respirația pentru moment, dar am avut noroc că intrau pe rând în fiecare compartiment să verifice documentele de transport ale călătorilor. I-am lăsat să intre și în al doilea compartiment după care am pornit agale și calm la început spre coada trenului apoi grăbind vagoanele, să aflu o soluție.
 
Jandarmii m-au văzut deoarece rămăseseră pe hol, dar erau tot cătane ca și mine, așa încât era exclus un exces de zel din partea lor.
 
Trecură câteva bune minute, și chiar înainte de Bodoc era o lizieră care despărțea calea ferată de șosea. Am tras semnalul de alarmă dintr-un compartiment gol al ultimului vagon de la coada trenului și am tulit-o rapid către șosea, rămânând ascuns între boscheți până a plecat acceleratul, culoarea verde a ținutei ajutându-mă deoarece se crea efectul de homocromie, verzi fiind și frunzele arbuștilor.
 
Era o toamnă limpede, cu umbre puternic și lung conturate, cerul senin și atmosfera plăcută, o toamnă fără emoții la prima vedere.
 
În cele din urmă trenul plecă, că de aia e tren, să circule, iar eu am mers la ocazie, la șosea.
 
Pe acea vreme nu era ceva ieșit din comun să vezi un soldat ieșit la ocazie, deoarece cu toții erau scoși fie la cules cartofi, fie la porumb, fie la alte culturi care se recoltează toamna.
 
La un moment dat o dacie trase pe dreapta:
 
– Unde mergi?
 
– La Toplița.
 
– Dacă vrei, te duc până la Miercurea Ciuc, eu până acolo am drum. Mai departe te descurci singur.
 
M-am urcat în mașină până la Miercurea Ciuc cu pistolul mitralieră și două sectoare pline la centură.
 
Pe acea vreme, era timpul primei crize a petrolului din Iran, benzina deja nu se mai găsea, erau puține mașini pe șosea, astfel încât în scurt timp ajunserăm la Miercurea Ciucului fără probleme.
 
De acolo am luat altă ocazie până la Ciceu, unde era de așteptat să vină un tren dinspre Comănești. Nefiind afișat la sosiri niciunul din cele două trenuri care trec zilnic pe-acolo, am mers la biroul de mișcare să văd dacă nu găsesc vreo ocazie pe calea ferată.
 
Un salariat cu dungă roșie la șapca albastră și cu semnul arcului de tren pe chipiu m-a primit cu multă amabilitate.
 
– Nu vă supărați, cum pot să ajung până la Toplița? E ceva urgent.
 
Văzându-mă înarmat a înțeles urgența, și pe vremea ceea se obișnuia ca anumite cadre militare să aibă statut special.
 
– Mergi la linia trei.
 
Chiar acum pleacă de acolo o locomotivă să aducă o garnitură de la Deva. Mergi să te înțelegi cu mecanicii și te duci cu ei dacă vor să te ia.
 
Văzându-mă soldat, mecanicii au acceptat un călător în plus la cabina locomotivei, așa că plecarăm toți trei.
 
Se înnoptase bine.
 
*
 
Mecanicii ocupau câte un scaun în stânga și în dreapta locomotivei iar eu ceva mai în spate, înghesuit, cu pistolul mitralieră între picioare și șaizeci de cartușe de război la purtător.
 
Un mic terorist.
 
Se auzea doar sclipiciul metalic de fier pe fier al roților locomotivei pe șine, nu se discuta. Ardelenii în general sunt mai tăcuți, mai zgârciți la vorbă, nu cu chef de trăncănit aiurea cum sunt cei din sudul țării.
 
Cu vreo treizeci de kilometri înainte de Toplița, ,,buf” se auzi un zgomot sec de parcă locomotiva ar fi lovit un buștean.
 
– Ce-a fost asta?
 
Unul din cei doi mecanici îmi răspunse calm și ușor plictisit:
 
– Nimic. Un urs.
 
Pentru mecanicii de locomotivă aceste accidente sunt frecvente, ba chiar banale, viețuitoarele fiind orbite de lumina farurilor – altă variantă nici nu este, nimeni nu poate opri un tren de cincizeci de vagoane în cinci metri, mai ales pe timp de noapte, așa că nici nu încearcă să facă acest lucru.
 
Ursoaica, văzând acele lumini stranii care vin cu repeziciune le consideră periculoase pentru puii săi și aleargă să le îndepărteze. Este motivul principal pentru care sunt găsiți pui de urs singuri prin pădurile țării.
 
Un animal sălbatic niciodată nu-și abandonează puii, nu e ca la oameni. Animalele nu știu ce-i ăla avort, respectiv uciderea progeniturilor cu gândire premeditată.
 
În Toplița locomotiva nu avea oprire, așa că i-am rugat pe mecanici să mă lase la podul peste Mureș de la Ilefor, acesta fiind mai aproape cu patru kilometri de Călimănel, unde locuiam în chirie cu familia. Din gara Topliței riscam să nu mai prind trenul înapoi, lucru care devenea deosebit de grav pentru toată lumea, inclusiv pentru colegul meu de la postul șapte.
 
Soția încă nu se culcase iar copilul dormea în landou.
 
Am lăsat pistolul mitralieră afară rezemat de perete am intrat în casă. I-am spus acesteia că primisem permisie pentru câteva ore să îmi vizitez familia, nicidecum că sunt înarmat până-n dinți, să n-o sperii.
 
Fără emoții, am ajuns la timp în gara din Toplița unde am prins trenul spre Brașov, de data asta fără supracontrol, iar cu un sfert de ceas înainte de schimbul gărzii eram în foișor, la locul meu de pază.
 
Colegul de la postul șapte mi-a făcut semn că ,,totul e-n regulă”, așa încât schimbarea de gardă s-a efectuat conform regulamentului.
 
*
 
Și uite-așa am scăpat și de batalion disciplinar, și de multe alte minunății care i se pot întâmpla unui soldat când evadează din postul de gardă cu un pistol mitralieră kalașnikov și cu șaizeci de cartușe de război la purtător, asta petrecându-se pe vremea comuniștilor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *